marți, 24 decembrie 2013
Alba Iulia – O străbună gară Transilvană...
22 Decembrie 2013 – un moment istoric demn de a fi
cunoscut de toţi locuitorii „Cetăţii Sfinte a Marii Uniri” –
ziua când staţia de cale ferată Alba Iulia celebrează cei 145 de
ani ce s-au scurs de la inaugurarea sa.
Captivanta
istorie a gării ce în întâia dimineaţă de Decembrie a anului
1918 avea să-i întâmpine cu porţile larg deschise pe românii
sosiţi „ în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în
frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în
cântări şi plini de bucurie” pentru a lua parte la înălţătorul
moment al semnării Rezoluţiunii ce proclama
„unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii
cu România” îşi are orginile acum mai bine de un secol şi
jumătate, mai exact în ziua de 25 Ianuarie a anului 1849, când, în
cadrul sesiunii Parlamentului de la Budapesta, Ministrul
Comuncaţiilor – Contele Istvan Szecenyi a dat citire raportului
intitulat „Construcţia de căi ferate în Ungaria”, document ce
reprezintă actul de naştere al viitoarei magistrale feroviare Arad
– Alba Iulia.
Câteva luni mai târziu, în
cadrul Programului Imperial al Guvernului de la Viena, a fost
elaborat primul studiu tehnic al căii ferate Arad – Sibiu şi al
ramurii sale către Alba Iulia, realizarea traseului fiind
încredinţată firmei private a fraţilor Rotschild, al cărei
principal acţionar era „Societatea Privilegiată Căilor Ferate
Austriece de Stat” (St.E.G.).
Abandonat de către concesionari,
proiectul viitoarei „coloane vertebrale a transporturilor din Valea
Mureşului” a fost preluat de „Societatea Căilor Ferate din
Jurul Tisei” (Tv.V.), ce fusese înfiinţată la Budapesta, în
ziua de 10 Noiembrie 1856, sub conducerea Contelui Gyorgy Andrassy.
După o nouă serie de lungi
negocieri, acorduri şi permanente amânări, în primăvara anului
1862, compania a desemnat un grup de ingineri britanici ce au
demarat, în apropierea comunei Vinţu de Jos, primele sondaje menite
a fixa pe teren traseul viitoarei linii ferate.
Doi ani mai târziu, Guvenul de la
Viena a aprobat proiectele tehnice, lucrările propriu-zise urmând
să fie încredinţate companiei concesionarului britanic „Edward
Pickering”.
Demarată în vara anului 1866,
construcţia căii ferate Arad – Alba Iulia a trecut aproape
imediat prin noi momente dificile, după numai un an, lucrările
ajungând din nou într-un impas al cărui unică rezolvare părea a
fi abandonarea proiectului.
Şi totuşi... în ziua de 17
Iulie 1867, la Budapesta avea să ia fiinţă „Societatea Primei
Căi ferate din Transilvania” (E.E.V.), ce, sub conducerea lui Otto
Chottek, avea să continue dezvoltarea noii magistrale feroviare,
devenită indispensabilă pentru transportul către marile capitale
Europene a bogatelor resurse naturale ce puteau fi întâlnite tot
cuprinsul Văii Mureşului şi în zonele sale adiacente (cărbunele
din Valea Jiului; ori lemnul, materialele de construcţii şi mai
ales metalele preţioase din Munţii Apuseni).
În final, după aproape două
decenii de interminabile discuţii, amânări şi proiecte rămase
neconcretizate, în dimineaţa zilei de 21 August 1868, din vechea
cetate a Aradului, a pornit către gara din Deva, ce-l aştepta
„împodobită ca pentru o mare festivitate”, întâiul tren,
remorcat de locoomotiva „17 – MAROS PORTA”.
După alte patru luni, într-o
geroasă zi de 22 Decembrie a anului 1868, un alt tren, remorcat de
locomotiva „8 – RADNA”, avea să străbată pentru întâia
oară toţi cei 211 kilometri ai drumului de fier dintre Arad şi
Alba Iulia, oraş ce a rămas un „punct terminus” până în ziua
de 20 Noiembrie 1871, moment când traseul „coloanei vertebrale a
căilor ferate din Transilvania” a fost prelungit spre Cucerdea
(actuala staţie CFR Războieni) şi de acolo mai departe, tocmai
până la Târgu Mureş.
Preluate de autorităţile
centrale de la Budapesta în anul 1884, odată cu naţionalizarea
întregului patrimoniu al Societăţii Primei Căi Ferate din
Transilvania, staţia Alba Iulia şi tot restul traseului spre Arad
au continuat să fie utilizate de „Societatea Căilor Ferate
Maghiare de Stat” (M.A.V.) până la 1 Ianuarie 1919, moment când
au trecut în exploatarea Direcţiei Generale a Căilor Ferate
Române.
Declarată drept proprietate ale
Statului Român conform prevedrilor Tratatului de Pace de la Trianon,
document ratificat prin Legea publicată în Monitorul Oficial Nr.
136 / 20 Septembrie 1920, calea ferată Arad – Alba Iulia împreună
cu întregul său patrimoniu a fost intabulată în Cartea Funciară
Centrală Cluj (C.F.C. Nr. 23).
Capăt de drum pentru trenul
special ce i-a adus la Alba Iulia pe Regele Ferdinand şi pe Regina
Maria, ce au fost încoronaţi ca „Suverani ai României Mari” în
impozanta Catedrală construită între anii 1921 – 1922, gara Alba
Iulia şi-a continuat serviciul în slujba „roţii înaripate”
(binecunoscutul însemn al administraţiei feroviare naţionale),
fiind o martoră tăcută a amplelor lucrări menite să înlăture
gravele pagube lăsate în urma lor de luptele din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial (în special cele produse în timpul
bombardamentelor aeriene din vara şi toamna anului 1944, ale căror
ţinte principale aveau să fie triajele Teiuş – Coşlariu,
Simeria şi Arad); a dublării liniei spre Arad (lucrare ce s-a
desfăşurat între anii 1960 – 1974); a desfiinţării unei
porţiuni din vechea cale ferată a mocăniţei ce urca pe firul apei
Ampoiului, până la Zlatna (traseu inaugurat în anul 1895 şi
refăcut complet în anii 1982 – 1986, odată cu introducerea
ecartamentului normal şi cu deschiderea noului racord ce pornea din
staţia Bărăbanţ, eliminând astfel circulaţia trenurilor pe
străzile Alba Iuliei); a retragerii treptate din serviciu a
locomotivelor cu abur şi a apariţiei mai tinerelor lor strănepoate
alimentate cu curent electric, ce au devenit o prezenţă cotidiană
începând din anii 1983 – 1985.
Devenit unul dintre locurile
simbol ce şi-ar merita pe deplin statutul de monument inclus în
patrimoniul cultural naţional, bătrânul edificiu al gării Alba
Iulia îi aşteaptă în fiece clipă pe toţi cei dornici să-i
treacă pragul, fie ei turişti porniţi spre noi aventuri, călători
sosiţi la ceas târziu de noapte, ori tot mai rarii iubitori ai
„lumii drumurilor de fier”, ce mai pot încă desluşi tainica
voce a maiestuoaselor ziduri, gata oricând să-şi dezvăluie
fascinanta istorie... rămasă tot mai des neobservată şi de cele
mai multe ori aproape complet ignorată de cei mai tineri dintre
albaiulieni...
Gara Alba Iulia - 1917
Gara Alba Iulia - 2011
luni, 23 decembrie 2013
Calea Ferată Ilva Mică – Vatra Dornei – 75 de ani – o aniversare marcată prin... uitare!
18 Decembrie 2013 – ziua când „drumul de fier” ce
străbate Carpaţii Orientali, de la Ilva Mică la Vatra Dornei,
unind ţinuturile istorice ale Transilvniei şi Bucovinei, a împlinit
trei sferturi de secol de existenţă – un important moment
aniversar celebrat... paradoxal... prin uitare.
Epopeea
singurei legături directe între cele două provincii române aflate
sub stăpânire străină până în anul 1918 îşi are originile în
studiile eaborate în anul 1898 de către Sigismund Péterfy
– Inginerul Şef al „Societăţii Căilor Ferate din Valea
Someşului” (Sz.V.V.), ce încerca să obţină acordul pentru
prelungirea prin Pasul Tihuţa a căii ferate ce urca pe firul apei
Bistriţei.
Vizionara idee nu a fost însă agreeată de
autorităţile austro-ungare, ce nu doreau dezvoltarea unei zone
locuite preponderent de români – aşa cum erau cele nouă aşezări
din Ţinutul Bârgaielor – astfel că, în ciuda eforturilor
negustorilor şi industriaşilor transilvăneni, cărora deschiderea
unei axe de trasport mai rapid către porturile dunărene de la
Galaţi şi Brăila le-ar fi facilitat foarte mult activitatea,
întregul proiect a fost abandonat iar linia ferată inagurată în
ziua de 17 Noiembrie 1898 s-a oprit definitiv la Bistriţa Bârgăului.
Însă... „norii de furtună” ce s-au abătut asupra
statelor Europei începutului de secol XX au determinat o schimbare
radicală a intereselor geopolitice ale puterii de la Viena şi
Budapesta, ce a început să aibă ca obiectiv imediat o amplă campanie menită să securizeze zonele situate în aproperea
frontierei vestice a Imperiului Ţarist.
La scurt timp după izbucnirea primei conflagraţii
mondiale, trupele austro-ungare staţionate în Bucovina s-au văzut
brusc nevoite să riposteze puternicelor şi surprinzătoarelor
atacuri ale militarilor ruşi, fiind în pericol de a rămâne
complet izolate de restul imperiului şi lipsite de orice
posibilitate de aprovizionare cu logistica necesară unei rezistenţe
în tranşeele săpate pe crestele Carpaţilor Orientali.
Astfel, la începutul anului 1915 fost luată decizia
de a demara în regim de extremă urgenţă construcţia unei căi
ferate între Ilva Mică şi Vatra Dornei, pe şantierele deschise la
ambele capete ale traseului fiind aduşi militari, prizonieri de
război de diferite naţionalităţi şi civili din localităţile pe
care urma să le traverseze viitoarea linie.
Pe parcursul anilor de război a fost amenajată
platforma staţiei Lunca Ilvei, s-a deschis cariera de piatră de la
Ilva Mare, a fost străpuns tunelul „I – Poiana Ilvei”
(inaugurat în ziua de 1 Decembrie 1918) şi a început excavarea
tunelului „II – Bolovan”.
În primăvara anului 1919, după încheierea conflagraţiei şi reîntregirea
României, membrii Consiliului Dirigent
din Transilvania şi cei ai Ministerului Lucrărilor Publice au
adoptat Actul Comun prin care era luată decizia de
a continua construcţia căii ferate Ilva Mică – Vatra Dornei,
înfiinţându-se Biroul de Edificare ce urma să elaboreze studiile
tehnice pentru trei variante de traseu.
Deoarece propunerile specialiştilor străini conduşi
de inginerul Frederic Schmidt nu au fost aprobate de autorităţile
statului român, la începutul anului 1920 realizarea noii linii a
trecut în subordinea Direcţiei Generale a Construcţiilor, iar
patru ani mai târziu, odată cu alegerea variantei prezentate de
inginerul Max Mărculescu (numit şef al „Diviziei Ilva Mică –
Vatra Dornei” în ziua de 1 Ianuarie 1921), proiectarea traseului a
fost definitivată.
După numai câteva săptămâni, antrepriza particulară
Florea Maior a primit aprobarea de a relua lucrările, ce rămăseseră
abandonate începând de la sfârşitul anului 1918, însă în 1925,
fără vreo aprobare oficială, construcţia căii ferate Ilva Mică
– Vatra Dornei a fost cesionată Asociaţiei P. Rubens – Aurel
Margulies.
Acest fapt a condus la organizarea unei noi licitaţii la finalul căreia a fost desemnată drept câştigătoare antrepriza
inginerilor Mareş şi Romaşcu, termenul limită de punere în
circulaţie a liniei fiind stabilit pentru data de 1 Septembrie
1926.
Însă şi de această dată concesionarii amplului
proiect nu au reuşit să-şi ducă la îndeplinire obligaţiile
asumate, astfel că la începutul anului 1928 peste şantierul
viitoarei legături directe între Transilvania şi Bucovina s-a
aşternut din nou liniştea, unicul angajat rămas la postul său
fiind magazionerul ce avea în gestiune o parte din materialele
necesare realizării „drumului de fier”.
După aproape un deceniu de uitare, în primăvara anului 1934, ca urmare a repetatelor cereri sosite din partea Statului
Major al Armatei Române, a fost adoptată Legea Nr. 1064, document
în baza căruia Regia Autonomă C.F.R. era împuternicită să
reînceapă construcţie a căii ferate, lucrările fiind prevăzute a se
executa cu sprijinul Ministerului de Finanţe, celui al Apărării
şi al Casei Naţionale a Pădurilor Statului.
În ziua de 10 Iulie 1934, într-o sobră ceremonie la care a luat parte însuşi
Regele Carol al II-lea, însoţit de Directorul General al C.F.R. –
Constantin Mereuţă, piatra fundamentală a noii linii a fost
aşezată în culeea viitorului pod Coşna.
Pe parcursul următorilor doi ani lucrările pe
şantierul căii ferate Ilva Mică – Vatra Dornei au avansat
într-un ritm susţinut, atfel încât în ziua de 26 Octombrie 1936
au putut fi deschişi primii 25 de kilometri din traseu iar primul
tren a putut circula până în staţia Ilva Mare.
Ulterior, construcţia atât de necesarei legături
feroviare directe între Transilvania şi Bucovina a continuat să se
desfăşoare cu rapiditate, cu sprijinul mai multor antreprize şi
societăţi particulare, astfel că la 1 Aprilie 1938 montarea
şinelor era aproape finalizată, rămânănd să fie executate doar
mici finisaje la tunelul „VII – Larion Mare (857 m. lungime).
La 1 Octombrie 1938 şi această lucrare de artă a fost
complet terminată, astfel că întreagul „drum de fier” de la
Ilva Mică la Vatra Dornei a putut fi deschis două luni mai
târziu, în ziua de 18 Decembrie 1938, odată cu darea în
circulaţie a ultimilor opt kilometri ai tronsonului cuprins între
staţiile Coşna şi Grădiniţa.
Deosebit de important din punct de vedere strategic,
acest traseu avea să fie distrus cu sălbăticie în toamna anului
1944, când trupele germane şi maghiare ce se retrăgeau au
dinamitat 34 de lucrări de artă (poduri, viaducte şi tunele) şi
au incendiat numeroase alte clădiri.
Demarate la 1 Mai 1946, lucrările de restabilire a
unicei legături feroviare directe între Transilvania şi Bucovina
au durat mai mult de un an, întrega linie fiind redeschisă
circulaţiei în ziua de 2 Noiembrie 1947.
Încă de la inaugurarea căii ferate Ilva Mică –
Vatra Dornei, trenurile de călători şi cele de mărfuri ce au
tranzitat acest important traseu au fost remorcate de locomotivele din parcul de material rulant al depoului Câmpulung Est, „bătrânele
doamne cu abur” fiind folosite până în anul 1974, când au fost
retrase şi înlocuite de mai tinerele lor strănepoate
diesel-electrice tip 060-DA ce deveniseră o prezenţă obişnuită
în zonă încă din anul 1964.
Ulterior şi acest tip de vehicule feroviare a fost în
mare parte înlocuit cu locomotivele electrice tip 060-EA, ce au
început să circule zilnic pe această deosebit de importantă axă
de transport odată cu electrificarea liniei (lucrare realizată
de I.S.A.F Bucureşti şi I.C.F. Iaşi şi dată în funcţiune, în
trei etape, în perioada 1992 – 1993).
Gara Ilva Mică - 1938
Gara Lunca Ilvei - 1938
Gara Vatra Dornei Băi - 1937
joi, 19 decembrie 2013
15 Decembrie 2013 - 150 de ani de la inaugurarea "Semmeringului Bănăţean"...
15Decembrie 2013 – o zi de mare sărbătoare pentru
calea ferată Oraviţa – Anina – un veritabil monument de
arheologie industrială a cărui fascinantă existenţă, revelată
pe parcursul a nu mai puţin de un secol şi jumătate de
neîntreruptă activitate în slujba „roţii înaripate”, devine
astăzi tot mai des un „tărâm al necunoscutului”... cercetat
din ce în ce mai rar de vreunul dintre tot mai puţinii iubitori ai
„trenurilor şi gărilor de odinioară”.
Epopeea întâiului drum de fier montan realizat pe
actualul teritoriu al României, strâns împletită cu mult mai
ampla istorie a exploatării bogatelor zăcăminte de cărbune din
Munţii Aninei, îşi are începuturile în proiectele Curţii
Imperiale de la Viena, menite să valorifice imensul potenţial al
„Dunării Albastre” – antică rută de transport ale cărei ape
marile vase cu aburi începuseră a le străbate liber încă de la
sfârşitul anului 1829, când, prin Tratatul de Pace de la
Adrianopol, Înalta Poartă Otomană renunţa definitiv la monopolul
asupra accesului pe cursul inferior al fluviului.
În acest context favorabil, mai ales odată cu
înfiinţarea în anul 1830 a „Societăţii Imperiale Pentru
Navigaţia cu Aburi pe Dunăre” (D.D.S.G.), cererea pentru
cărbunele de calitate superioară extras din minele bănăţene a
înregistrat o creştere bruscă, depăşind în scurt timp
capacitatea pe care o putea asigura multitudinea de mici atelaje
folosite pentru transportul preţioasei resurse naturale, fapt ce a
determinat Guvernul de la Viena ca în anul 1837 să desemneze o
primă echipă de cercetare, condusă de inginerul minier Anton von
Maderspach (originar din Oraviţa), ce avea misiunea de a certifica
posibilitatea construcţiei unei căi ferate ce ar fi urmat să
coboare de la Anina până la Baziaş.
După o serie de ample studii realizate în anul 1845 de
către specialiştii reuniţi de Comisarul Imperial Michael Leyer,
în primăvara anului următor este elaborat primul proiect tehnic,
ce prevedea realizarea unei linii cu diferite ecartamente, pe şinele
căreia micile vagonete ar fi urmat să fie trase de cai până la
Oraviţa, punct unde era prevăzut să aibă loc transbordarea în
trenurile ce urmau să circule, remorcate de locomotive cu abur, până
în micul port dunărean.
Însă în textul raportului prezentat în cadrul
şedinţei din ziua de 31 Octombrie 1846 această idee iniţială
este înlocuită cu cea a construcţiei unei căi ferate cu
ecartament normal între Baziaş şi Lişava, traseu pe care
trenurile ar fi trebuit să fie remorcate de locomotive cu abur,
restul distanţei până la rampele de încărcare ale minelor urmând
a fi stăbătută folosind un ingenios sistem de galerii, planuri
înclinate şi linii cu tracţiune animală şi ecartament îngust.
Începută în primăvara anului 1847, construcţia
acestei noi rute de transport a suferit grave întârzieri provocate
de epidemia de tifos ce a decimat mare parte pietrarii italieni
colonizaţi la Oraviţa, de izbucnirea revoluţiei din anii 1848 –
1849 şi de grava criză financiară ce a cuprins Imperiul Austriac,
o parte din şantier fiind treptat abandonată, astfel încât
puţinele resurse disponibile să poată fi folosite integral pentru
finalizarea liniei ferate între Lişava şi portul Baziaş, traseu
ce a fost deschis pentru traficul de mărfuri, în ziua de 20 August
1854 şi pentru cel de pasageri, doi ani mai târziu, la 1/11
Noiembrie 1856.
Afectat tot mai puternic de problemele economice
devenite aproape împosibil de stăpânit, Parlamentul de la Viena
s-a văzut nevoit să urgenteze adoptarea unui nou cadru legislativ
în baza căruia s-au instituit condiţii mult mai favorabile pentru
companiile private ce intenţionau să se implice în construcţia şi
explotarea căilor ferate.
Astfel, la începutul anului 1855, proaspăt înfiinţata
„Societate Privilegiată Imperială a Căilor Ferate Austriece de
Stat” (St.E.G.) a primit concesiunea în baza căreia era
autorizată să finalizeze o serie de lucrări deja începute şi să
demareze noi şantiere, lungimea reţelei de linii proiectate urmând
să se ridice la aproximativ 4000 de kilometri.
Între traseele ce urmau să fie construite în cadrul
acestui amplu program de dezvoltare se afla şi calea ferată montană
Oraviţa – Lişava – Anina, pentru reluarea lucrărilor ce
fuseseră abandonate în anii 1852 – 1854 alocându-se importante
resurse financiare ce au totalizat nu mai puţin de „812.278 de
Florini şi 72 de Creiţari”.
Redeschisă în anul 1860, construcţia liniei ce avea
să rămână cunoscută în istorie sub numele de „Semmeringul
Bănăţean” – un veritabil monument de arhitectură industrială
pe ai cărui 33,4 kilometri se înlănţuie nu mai puţin de 14
tunele săpate manual în stâncă (dinamita nefiind încă inventată
la momentul excavării lor) a căror lungime însumată măsoară
2,084 de metri şi 10 viaducte, ce cumulează alţi 843 de metri –
a progresat foarte rapid, în ciuda terenului extrem de accidentat pe
care a fost realizată.
Întâiul tren, compus din 6 vagoane platformă
încărcate cu lemn şi un altul special amenajat pentru a-i
transporta pe oficialii sosiţi pentru a lua parte la proba tehnică
a liniei, toate remorcate de locomotiva cu abur „500 –
STEYERDORF”, un vehicul feroviar unicat, construit în uzinele
vieneze, după schiţele celebrului inginer Pius Fink, a pornit să
„dea piept cu muntele” în dimineaţa zilei de 15/25 Noiembrie
1863, fiind primit cu mare fast la peronul garii Anina, după un
voiaj de 3 ore şi 30 de minute.
Întâia locomotivă cu abur ce-a circulat pe linia ferată Oraviţa - Anina
Inaugurată pentru transportul mărfurilor la 15
Decembrie 1863 şi pentru traficul de pasageri, câţiva ani mai
târziu, în ziua de 18/28 Noiembrie 1869, calea ferată Oraviţa –
Anina a fost exploatată de concesionarii săi până în anul 1891,
când linia a fost naţionalzată de către statul austro-ungar şi a
trecut în administrarea „Societăţii Căilor Ferate Maghiare de
Stat” (M.A.V.), ce-a continuat să o utilizeze până în ziua de 1
Ianuarie 1919.
După această dată, traseul, împreună cu întregul
său patrimoniu, a fost predat Direcţiei Generale C.F.R., iar în
ziua de 20 Sep 1920, în baza Legii de ratificare a prevederilor
Tratatului de Pace de la Trianon, document publicat în Monitorul
Oficial Nr. 136, calea ferată Oraviţa – Anina a devenit
proprietate a statului român, fiind intabulată în Cartea Funciară
Centrală de la Cluj (sub numerele C.F.C. 48 şi 220).
Gara Anina - 1927
Timp de peste un secol (1863 – 1984), trenurile ce au
rulat pe şinele spectaculoasei linii montane au fost remorcate de
mai multe tipuri de „bătrâne doamne cu abur” din parcul de
locomotive al Depoului Oraviţa, ce, începând din anul 1980, fost
treptat înlocuite de strănepoatele lor diesel-electrice, vehicule
ce zi de zi poartă cu ele cele câteva vagoane de construcţie
specială, pe ale căror bănci mai ia câteodată loc loc vreunul
din puţinii călători ce încă se mai încumetă să aleagă acest
mijloc de transport ori câte-un împătimit al „lumii drumurilor
de fier de-odinioară” dornic să descopere tainele „Semmeringului
Bănăţean” – un traseu unic, înscris între monumentele
patrimoniului cultural naţional, însă... aproape uitat de
majoritatea celor ce ar trebui să aibă măcar răspunderea morală
de a-i conserva prezentul, pentru ca într-un viitor mai mult sau mai
puţin apropiat să-i poată readuce utilitatea de odinioară...
metamorfozată însă sub forma unui modern şi totuşi ... clasic
„turism feroviar cu material rulant de epocă”.
Tren aniversar pe calea ferată Oraviţa - Anina
sâmbătă, 14 decembrie 2013
Sinaia, 10 Decembrie 2013 – Scurtă istorie a unei gari centenare...
Mulţi
dintre cei ce au pornit, măcar o dată în viaţă, într-o
ascensiune spre cabanele străjuite de culmile abrupte ale Bucegilor,
ori au alunecat, cu viteză, pe pârtiile de schi ce coboară pe
văile Dorului şi Soarelui, au
poposit, fie şi numai pentru câteva clipe, în „Perla Turistică
a Carpaţilor” – binecunoscutul oraş Sinaia.
Celor puţini, ce vor alege să se oprească din drumul
lor şi să admire monumentala clădire a gării bătrânele ziduri
ce la începutul acestei saptămâni (mai exact în a zecea zi a
ultimei luni din anul 2013) au împlinit venerabila vârstă de 100
de ani le vor deschide poate apetitul pentru o incursiune în
trecutul unor locuri pe care strămoşii noştri le-au populat încă
din epoca neolitică; al unei mânăstiri cu nume derivat din cel al
Sfântului Munte Sinai; al unei vechi rute comerciale şi pentru o
scurtă privire asupra vieţii Regelui ce avea să aşeze piatra de
temelie a actualei localităţi montane.
Ctitorie
a Marelui Spătar Mihail Cantacuzino, micul schit sfinţit la 15
August 1695 le era adesea „loc de adăpost” pelerinilor ori
negustorilor ce se încumetau să străbată sălbaticul „Drum al
Prahovei”, rută comercială a cărei existenţă fusese atestată
încă din secolul XII.
În anul 1783, pe lângă cei doisprezece călugări ce
vieţuiau în aşezarea monahală, Domnitorul Mihail Şuţu a aşezat
alţi 42 de scutelnici ce şi-au ridicat mici locuinţe pe valea
pârâului Izvorul Dorului, dând astfel naştere cătunului Izvor,
primul nucleu al viitorului oraş Sinaia.
Ziua de 5 August 1866 a adus cu sine oaspeţi de seamă
pentru mica obşte de la poalele Munţilor Bucegi, Mânăstirea
Sinaia fiind vizitată de însuşi Principele Carol, însoţit de
istoricul Dimitrie Sturza, de medicul Carol Davila şi de maiorul
Ştefan Fălcoianu.
Impresionat de mirificul peisaj al piscurilor semeţe,
îmbrăcate în mantia verde a nesfârşitelor păduri, la poalele
cărora cărora curg repezi undele Prahovei, Suveranul României avea
să revină aici în fiecare vară, iar în anul 1871 avea să
cumpre, de la Eforia Spitalelor Civile, o parcelă de 1000 de hectare
din Moşia Furnica, teren pe care, la 10/22 August 1875, a fost pusă
piatra de temelie a Castelului Peleş.
Inaugurată în ziua de 7 Octombrie 1883, reşedinţa
regală de vară, ridicată după planurile desenate de arhitecţii
Johannes Schultz, Carol Benesch şi Karel Liman, avea să plaseze
definitiv Sinaia pe harta celor mai luxoase staţiuni turistice
europene.
Şi totuşi... oricât de vast, ori de succint ar fi
scrisă, povestea „comunei urbane Sinaia”, ce a luat fiinţă la
începutul anului 1884, n-ar fi niciodată completă, dacă în ea nu
s-ar regăsi niciun cuvânt despre „drumul de fier” – acea
minune tehnică a erei moderne, ce avea să schimbe pentru totdeauna
viaţa micii comunităţi de la poalele Munţilor Bucegi.
Concretizată la 31 Mai 1874, deşi primele discuţii
despre acest subiect fuseseră iniţiate încă din anul 1856,
„Convenţia pentru Joncţiunea Feroviară între România şi
Austro-Ungaria” stabilea ca viitoarea legătură între cele două
state să fie realizată prin punctele de frontieră de la de la
Vârciorova şi Predeal, fiind însă propuse şi o serie de alte
posibile variante (prin trecătorile de la Turnu Roşu, Oituz, Ghimeş
şi Vulcan).
În
primăvara anului 1876, compania condusă de influentul om de afaceri
britanic George B. Crawley, a obţinut concesiunea
pentru realizarea viitorului drum de fier ce urma să pornească de
la Ploieşti şi avea să străbată Valea Prahovei, oprindu-se la
Predeal, unde se conecta cu traseul construit, pe Valea Timişului,
de „Societatea Căilor Ferate Ungare de Stat”.
Atacate în forţă, din ambele capete ale Văii
Prahovei, lucrările au aproape total abandonate, la numai câteva
luni după deschiderea şantierului, din cauza unor grave nereguli
financiare ce-au dus la anularea concesiunii acordate investitorului
străin.
După
încheierea Războiului de Independenţă, la 1 Iulie 1878, membrii
Parlamentului de la Bucureşti au votat o nouă lege, finalizarea
proiectului fiind încredinţată companiei conduse de inginerul
francez Léon
Guilloux, Directorul General al Societăţii Acţionarilor CFR.
Întâia cale ferată transcarpatică a fost inaugurată
în dimineaţa zilei de 10 Iunie 1879, când, la ceasurile 9 trecute
fix, din capitala României, a pornit „trenul de plăcere”, ce
s-a oprit la Câmpina, unde pasagerii săi au fost aşteptaţi de
birjele ce urmau să-i transporte până la Sinaia – tronsonul de
linie cuprins între cele două staţii fiind deschis circulaţiei
abia câteva luni mai târziu, la 1 Decembrie 1879.
Astfel
şi-a făcut intrarea în lume prima clădire de călători a staţiei
Sinaia, o construcţie monumentală, alcătuită
dintr-un corp central, cu etaj şi două aripi laterale simetrice,
realizate în regim parter, ce cuprindeau şi primul„salon
princiar”, folosit pentru primirea Suveranului şi a înalţilor
săi oaspeţi
La începutul
anului 1886, mica încăpere din aripa dreaptă a construcţiei a
fost prelungită de Secţia de Înterţinere L. C.F.R., fiind
transformată în prima „gară regală”, ce-a fost folosită până
în anul 1940.
După abdicarea şi
plecarea în exil a Familiei Regale, austerul spaţiu a primit o
utilizare complet diferită de cea pentru care fusese conceput, fiind
transformat pe rând în sală de proiecţie, club muncitoresc,
bibliotecă, sală de dans, ori în atelier de tâmplărie metalică.
Salvate de la
distrugere de un grup de iubitori ai istoriei feroviare, batrânele
ziduri şi-au regăsit strălucirea vremurilor demult apuse, colectia
unicat de machete şi însemne feroviare amenajată în interiorul
lor fiind animată, aproape în fiecare clipă, de forfota turiştilor
ce-i trec pragul şi mai ales de glasurile micilor exploratori
dornici să cunoască tainele lumii căilor ferate.
Devenită depăşită
pentru o „reşedinţă regală” şi nemaiputând prelua numărul
tot mai mare de pasageri ce alegeau ca destinaţie de vacanţă
tânăra staţiune turistică de lux, prima clădire a gării Sinaia
a fost demolată în anul 1911.
Pe amplasamentul
său, Societatea „Demeter Cartner & Co.” – Bucureşti a
ridicat actuala construcţie monumentală, cu amplul său hol său
central şi cele două aripi laterale ce mai găzduiesc şi astazi,
la parter, birourile lucrătorilor feroviari, iar la etaj mai
păstrează încă o parte din vechile locuinţe ale personalului
staţiei de cale ferată.
Cea de-a doua gară
regală, folosită şi în prezent ca salon de protocol, a fost
construită în anii 1938 – 1940, după schiţele arhitectului
Duiliu Marcu.
Clădirea, în
interiorul căreia se află o valoroasă pictură murală, ce
ilustrează o scenă de vânătoare voievodală, realizată de
pictorul Comador de marină Dimitrie Ştiubei, a fost folosită ca
salon de primire a Regilor Carol II şi Mihai, iar între anii 1949 –
1965 a devenit localul clubului munictoresc C.F.R., reluându-şi
ulterior caracterul oficial, pe care îl păstrează şi în prezent.
Prima clădire a gării Sinaia
Construcţia primelor ziduri ale celei de-a doua clădiri a gării Sinaia
Un edificiu centenar - actuala clădire a gării Sinaia
vineri, 6 decembrie 2013
Ziua Nationala a Romaniei + o descoperire intamplatoare = ... un interesant subiect de istorie feroviara
Recenta celebrare a 95 de ani de la Marea Unire
împlinită la Alba Iulia, coroborată, în cel mai paradoxal mod
posibil, cu o "descoperire" întâmplatoare petrecută acum
câţiva ani într-unul din anticariatele Bucureştene (moment ce a
adus cu sine achiziţionarea unui nou volum datând din anul 1919 -
un interesant exemplar al Foii Oficiale ale Căilor Ferate Române
din Transilvania - ce şi-a găsit loc printre obiectele din
colecţia personală dedicată istoriei feroviare) s-au materializat,
surprinzător şi neaşteptat, într-un scurt text menit să aducă
"la lumină" un subiect aproape necunoscut publicului -
Instalarea administraţiei feroviare româneşti în teritoriile
realipite "patriei mumă" pe parcursul anului 1918.
Deşi aflat abia la
început de drum şi axat doar pe situaţia existentă în
Transilvania anilor 1919 - 1920, textul pe care îl voi reproduce în
continuare a suscitat un viu interes, fiind apreciat de toţi cei ce
au avut ocazia să asiste la prezentarea sa în cadrul celor câteva
conferinţe în cadrul cărora am avut onoarea de-a fi invitat pe
parcursul acestui an.
"1
Decembrie 1918 – momentul istoric când cei 1228 de delegaţi din
„Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au adoptat
„Rezoluţiunea” ce proclama „unirea acelor români şi a
tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”, împlinind
astfel idealul norodului, din rândul căruia peste 100.000 de oameni
sosiseră la Alba Iulia „cu trenul, cu căruţele, călări, pe
jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu
steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a
ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie”.
Paradoxal
însă, pentru administraţia Căilor Ferate Române, acele clipe nu
au adus cu ele numai încununarea unui deziderat... ci au marcat
începutul unui lung şi anevoios proces menit să realizeze
integrarea completă în cadrul reţelei feroviare naţionale a celor
5533 de kilometri ai liniilor aflate în provinciile de peste Carpaţi
şi a întregului personal ce veghea ceas de ceas ca exploatarea lor
să se desfăşoare în deplină siguranţă.
La numai
cateva săptămâni după Marea Unire ce fusese desăvârşită prin
adoptarea Decretului Lege Nr. 3631/11 Decembrie 1918, document ce
„lua act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale de la Alba
Iulia”, la Braşov a fost înfiinţată „Comanda Liniilor Ferate
Ocupate” - prima structură română de organizare a circulaţiei
trenurilor pe teritoriul Transilvaniei.
Ulterior,
în ziua de 7 Februarie 1919, în baza Decretului Lege Nr. 589
publicat în Monitorul Oficial Nr. 252, întreaga reţea feroviară a
României (ce la acea dată măsura nu mai puţin de 11678 km.) a
fost plasată în exploatarea a 4 „Direcţiuni Regionale”, cu
sediile la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Arad.
Însă
evenimentele politico-militare din primăvara anului 1919 aveau să
schimbe complet această situaţie, îngreunând foarte mult
instalarea administraţiei române şi ducând la crearea unor
structuri provizorii a căror activitate a continuat până în
toamna anului 1920.
La 24
Martie 1919, unităţile armatei române staţionate în apropierea
liniei de demarcaţie din partea de nord-vest a Transilvaniei s-au
văzut nevoite să se apere de puternicele şi surprinzătoarelor
atacuri ale trupelor aflate sub autoritatea Guvernului Ungar condus
de Béla Kun,
confruntările locale transformându-se curând într-un conflict
militar propriu-zis.
Astfel, la
ora 3:15 a nopţii de 15/16 Aprilie 1919, trupele române au trecut
la contraofensivă, întreaga campanie încheindu-se abia la 4 August
1919, odată cu ocuparea Budapestei de către militarii aflaţi sub
comanda Generalului Gheorghe Mărdărescu.
În
timpul ostilitaţilor, la Sibiu, sub conducerea Secretarului General
– Leo Bohaţiel, a fost înfiinţată „Direcţiunea Centrală a
Căilor Ferate Transilvănene”, începerea activităţii sale (ce
viza „toate chestiile cari mai înainte aparţineau Direcţiunii
Generale Máv”)
fiind adusă la cunoştiinţa întregului personal prin Avizul Nr.
1253, publicat în Foaia Oficială a Căilor Ferate din Transilvania
Nr. 1/18 Mai 1919.
După
numai o lună, timp în care exploatarea liniilor aflate anterior sub
administraţia Austro-Ungară s-a desfăşurat deosebit de anevoios
(în principal din cauza lipsei personalului autohton), prin Ordinul
Nr. 2517, publicat în Foaia Oficială a Căilor Ferate din
Transilvania Nr. 5/22 Iunie 1919, autorităţile române au luat
decizia ca „acei funcţionari cari şi-au părăsit serviciul şi
staţiunea de domiciliu, fără motiv şi fără permisiunea
Direcţiunei regionale şi după un timp de 8 zile ... nu s-au
reîntors la postul lor...” să fie „consideraţi ca
demisionaţi”.
Mai mult,
pentru a nu periclita operaţiunile militare, tuturor angajaţilor li
s-a adus la cunoştiinţă conţinutul telegramei Statului Major
General al Armatei, Nr. 3558/17 Iunie 1919, ce a fost publicată în
Foaia Oficială a Căilor Ferate din Transilvania Nr. 9/13 Iulie
1919.
În textul
acestui document, sub semnătura Generalului Constantin Prezan, se
statua faptul că „toţi funcţionarii Căilor Ferate Române de
orice grad, sunt mobilizaţi pe loc şi prin urmare supuşi tuturor
legilor şi regulamentelor militare întocmai ca militarii sub
arme.”, iar „... orice lucrător sau funcţionar de cale ferată,
care se abate de la îndatoririle lor se face vinovat de crimă de
înaltă trădare”.
Deosebit
de importantă pentru activitatea din Transilvania a fost
introducerea treptată a limbii române ca unică limbă de
comunicare, primul pas în acest sens fiind făcut în vara anului
1919, când conform Ordinului Nr. 3799, publicat în Foaia Oficială
a Căilor Ferate din Transilvania Nr. 10/27 Iulie 1919, s-a trecut la
„schimbarea inscripţiilor şi a ştampilelor ungureşti cu acelea
româneşti”, după primirea noilor însemne „fiind strict
interzis a mai exista în C.F.R. alte ştampile sau tăblii, decât
acelea cu text românesc”.
Câteva
zile mai târziu, conform Ordinului Nr. 4771, publicat în Foaia
Oficială a Căilor Ferate din Transilvania Nr. 11/10 August 1919,
toţi funcţionarii ce făceau parte din personalul feroviar ce
activa pe teritoriul Transilvaniei au fost atenţionaţi „ca în
interesul lor propriu să înceapă a învăţa limba română”, ea
urmând să fie „limba oficială a căilor ferate române”.
Ultimul
pas către instalarea deplină a administraţiei feroviare române în
Transilvania a fost făcut la finalul anului 1919, când prin Ordinul
Nr. 11341, publicat în Foaia Oficială a Căilor Ferate din
Transilvania Nr. 19 / 26 Noiembrie 1919, întregului personal al
Căilor Ferate Române (inclusiv „fără escepţie toţi
pensioniştii”) i s-a cerut să depună Jurământul de „Credinţă
Regelui Ferdinand I şi Constituţiunei ţării Mele România”.
Astfel,
Direcţia Centrală a Căilor Ferate din Transilvania, al cărei
sediu fusese mutat la Cluj, în ziua de 11 Septembrie 1919, şi-a
încetat existenţa, activitatea sa fiind integral preluată de
Direcţiunea Regională III Cluj.
Unificarea
completă a reţelei de căi ferate a României întregite avea să
se realizeze abia un an mai târziu, la 21 Septembrie 1920, când în
baza Legii de ratificare a prevederilor Tratatului de Pace de la
Trianon, document publicat în Monitorul Oficial Nr. 136, toate
liniile din Banat şi Transilvania ce fuseseră anterior exploatate
de Societatea Căilor Ferate Ungare de Stat – M.A.V. au trecut în
proprietatea statului Român, fiind intabulate în Cartea Funciară
Centrală Cluj."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)